Distribuie !

Acest articol a fost văzut de 15091 ori.

Am abandonat blogul aproximativ jumătate de an. Am decis să iau o pauză de la a-mi exprima părerile (avizate sau nu) despre problemele politice și/sau sociale. În tot acest timp, am stat liniștit pe margine, convins fiind că o să-mi dau seama despre ce se întâmplă exact în societatea în care trăiesc.
Sincer, sunt mai buimac decât eram acum o jumătate de an. Nu mai înțeleg nimic. Mă uit zilnic în jurul meu. Aceleași fețe palide, încruntate, resemnate. Aceiași oameni durinpuliști care abia așteaptă să treacă ziua de azi, ca să facă fix aceleași chestii și mâine. Aceiași societate muribundă, care parcă așteaptă o nouă dramă de proporții (gen Colectiv) sau un nou trend social (gen #rezist) ca să se mai despută un pic. Aceleași probleme, aceleași frământări, aceiași farisei, aceiași lingăi, aceiași ștabi. Nimic nu se schimbă, în afară de pozele de profil.

Am încercat să pun întrebări, să corelez răspunsuri. Să caut în trecut sau să anticipez viitorul. Am discutat cu fel de fel de oameni, din absolut toate păturile sociale, tocmai pentru a-mi deschide orizontul, pentru că de multe ori mi s-a reproșat că sunt fixist. Am citit enorm. De la Voltaire și Aristotel, până la poeziile scrise în temniță de Radu Gyr, blogul lui Otravă sau statusurile agramate ale copiilor de 15-16 ani care-s total lipsiți de repere (și nu, nu e vina lor). Am reînceput să mă uit la televizor. De la Antena3 și Digi24, până la Capatos și ”Bravo, ai stil”. În general, m-am străduit să fac cam ce fac majoritatea românilor.
Câteva percepții nu mi le-am schimbat și nici nu mi le voi schimba prea curând, mai ales că e destul de ”caldă” experiența mea, din 2016, cu oamenii de rând. Printre acestea:
1. românul de rând are o singură prioritate în viață – să fie mai puțin de căcat decât este vecinul/colegul/prietenul lui. Este o competiție a mediocrității din care, desigur, nimeni nu câștigă nimic.
2. românul de rând este veșnic nemulțumit. Nemulțumirea lui se îndreaptă întotdeauna către factori externi, niciodată către el însuși. A devenit sport național să cauți vinovați. După ce l-a găsit/inventat, se simte oarecum ușurat că nu va fi nevoit să se uite în oglindă și să își dea seama cum este el de fapt.
3. românul de rând este total împotriva hoților. Dar nemulțumirea lui este că hoții nu împart și cu el prada, nicidecum furtul în sine.
4. românul de rând este singurul deținător al adevărului absolut. Are soluții pentru absolut orice. Dar nu le poate aplica pentru că nu-l lasă nimeni, cică… oare?!?
În fine, românul de rând este extrem de frustrat. Fluxul de nereușite l-a transformat într-un perfecționist egocentrist, deși vede și el că are negru sub unghii cât casa, că nu știe să facă nimic concret sau că n-are curaj să facă un pas în lateral din rândul enorm al capitularzilor.
Îl blamam acum ceva timp. Ba chiar dezvoltasem un fel de ură pentru el. Apogeul urii mele s-a petrecut acum vreo 3 luni când, în autobuz fiind, grăbindu-mă spre serviciu, am observat (ca de fiecare dată) că, din autobuzul arhiplin, un sfert erau pasageri trecuți de 60 de ani. Oprea autobuzul la fiecare stație, dar nimeni nu avea loc să urce în el, pentru că era plin de mămăițe și tătăiți care mergeau la piață. Au gratuitate, apropo. Mi-am luat inima în dinți și am întrebat o femeie ce treabă are ea la ora 8. Răspunsul a fost tranșant și complet pe lângă subiect: ”Băi copile, tu n-ai niciun drept să mă întrebi pe mine ce caut în autobuz, că noi, ăștia ăi bătrâni, am construit țara asta!”. I-am explicat femeii că piața e deschisă și la 10, când noi, proștii care mergem la muncă, suntem deja la program. Dar neah, n-a acceptat niciun argument. Am lăsat-o în pace. M-am gândit mult timp la femeia respectivă și, după o vreme, ura s-a transformat în milă. Mi-e milă de ei pentru că am realizat cât de frustrați sunt. Cu tot egocentrismul lor de fațadă, în sinea lor bănuiesc că își dau seama că tot ce au ”construit” s-a dărâmat sub nasul lor. Și n-au avut nicio reacție. Mi-e milă pentru că știu cât de frustrați sunt pentru faptul că au copiii salahori și spălători de buci de hodorogi străini, tocmai pentru că ei au fost niște lași fără pereche. Tupeul lor, tonul agresiv, privirea încruntată este, de fapt, un răcnet al neputinței lor. Au stat în genunchi 27 de ani. Dacă ar mai și recunoaște treaba asta, ar fi și mai frustrant.
Uitându-mă în oglindă, văd și eu multe lucruri urâte. Unele moștenite, altele formate în timp, ba chiar și câteva construite cu bună știință. Am trecut prin multe faze/ipostaze în viața asta. De la premiantul, pianistul, sportivul Robert Bugă, la cocalarul, bătăușul, curvarul, corijentul Robert Bugă. De la ignorantul și bășinosul Robert Bugă, la activistul și ”filantropul” Robert Bugă. Și invers. Din fiecare experiență, am învățat câte ceva. Din fiecare anturaj, fie el format din hoți, prostituate, cămătari, drogați, olimpici, doctori, oameni de afaceri, cercetători sau profesori, am învățat câte ceva. Am învățat în primul rând să îmi asum cine sunt. Să îmi asum atât victoriile, cât și eșecurile. Am învățat că, dacă ceva nu îmi merge bine, eu sunt unicul vinovat.
Întorcându-mă la societatea în care trăiesc, pestriță precum am descris-o, nu reușesc să răspund la o întrebare: ce vrea românul, de fapt? Pentru că nimic nu îi convine, dar nici nu face nimic. Ce îi place românului, de fapt? Pentru că găsește imperfecțiuni la orice, deși el însuși este departe de perfecțiune. Ce caută românul de rând, de fapt? Pentru că deși se spune că nu găsește, mie-mi pare că nici nu știe ce caută.
Vă întreb, mai precis, pe voi: în România care este diferența dintre bine și rău?

Comentarii