Distribuie !

Acest articol a fost văzut de 37267 ori.

Pentru că sunt ferm convins că vor curge abundent articole despre genialele opere ale poetului Mihai Eminescu, am decis ca, la 167 de ani de la nașterea sa, să scriu un pic despre JURNALISTUL Mihai Eminescu. Nu pot să neg că poezia și teatrul nu m-au fascinat niciodată prea tare, dar n-are nicio legătură. Apreciez multe din operele acestui simbol al românismului. Însă mereu mi s-a părut (poate-s paranoic) că există intenția de a trimite spre uitare cariera de jurnalist politic a lui Mihai Eminescu. Spre deosebire de poetul Mihai Eminescu, jurnalistul Mihai Eminescu era extrem de acid, polemist, critic al regimului politic al vremii, un militant al dezbaterilor socio-economice și un promotor al naționalismului românesc.

În perioada 1877-1883, Mihai Eminescu a publicat articole în ziarul TIMPUL, publicație a Partidului Conservator. În februarie 1880, Eminescu este numit redactor-șef la Timpul, funcție pe care o va ocupa până la sfârșitul anului 1881, când devine responsabil cu paginile de politică. Activitatea sa nu este lipsită de conflicte cu liderii conservatori, care numesc la conducerea ziarului persoane menite să urmărească respectarea politicii editoriale (Grigore G. Păucescu, Zizin Cantacuzino). „În octombrie 1878, Zizin Cantacuzino i se plângea lui Maiorescu că Eminescu transformase «Timpul» în ziarul său personal, iar în iunie-iulie ale aceluiași an e îndepărtat de la gazetă, trimis fiind, cu o misiune, în afara Bucureștiului. Și Maiorescu și Carp s-au văzut atacați de Eminescu în ziarul pentru a cărui apariție cotizau financiar” (Zigu Ornea, „Publicistica eminesciană de la Timpul”, România Literară, nr. 23, 1997, p. 9). Majoritatea articolelor publicate de Eminescu în Timpul nu sunt semnate, practică curentă de altfel în presa vremii, iar puținele texte semnate apar sub pseudonimele „Fantasio” sau „Varro”. Poetul semnează cu numele său un singur articol, „Materialuri etnologice”, din aprilie 1882. De regulă, asumarea materialelor se făcea de către întreaga redacție, iar atunci când opiniile jurnaliștilor nu coincideau cu politica editorială a gazetei articolele apăreau sub semnătură. Numele lui Eminescu apare pentru prima oară în paginile Timpului în septembrie 1877, când Slavici reproduce articolul „Observații critice”, publicat în Curierul de Iași, în luna august a aceluiași an.
La începutul activității în redacția Timpului, poetul evită redactarea editorialelor, sarcină îndeplinită de Ioan Slavici, limitându-se la comentarii succinte și la realizarea rubricilor permanente de politică internă și externă. Polemica cu publicațiile care susțineau politica liberală (Românul, Pressa, Dorobanțul și Telegraful) debutează la sfârșitul lui noiembrie 1877, cu articolul „Unde dai și unde crapă”, în care gazetarul ironizează Garda Națională, stârnind reacțiile gazetelor liberale. În articolul „Pro domo” din 5 ianuarie 1878, Eminescu face prima declarație cu privire la prezența sa și a lui Slavici în redacția Timpului: „Că unu-i român din Ardeal, că celălalt în copilărie a legat câtăva vreme cartea de gard și și-a făcut mendrele printre actori nu dovedește nimic rău nici în privința caracterului, nici în privința inteligenței lor. Dacă vor cerceta și mai departe vor găsi că unul a legat araci în via părintească și celălalt a ținut coarnele plugului pe moșia părintească și la urmă că amândoi sunt viță de țăran românesc, pe care nu-l faci străin nici în ruptul capului și bună pace. Cine n-a simțit până acum că în mucul condeiului nostru e mai multă naționalitate adevărată decât în vinele tuturor liberalilor la un loc acela sau sufere de boala din născare ce nici un leac nu are, sau își închide ochii cu de-a sila și nu vrea să vadă” (Opere, vol. X, p. 36).
După moartea lui Costache Epureanu, conducerea Partidului Conservator trece, în septembrie 1880, în mâinile lui Lascăr Catargiu, asistat de un comitet din care făceau parte T. Maiorescu, I.Em. Florescu, G. Manu, Al. Lahovary, Th. Rosetti, Gr. Păucescu ș.a. Gruparea preia conducerea Timpului, susținându-l în continuare pe Eminescu în funcția de redactor-șef, în ciuda opoziției unora dintre membrii conservatori. I.C. Brătianu, prim-ministru în guvernul liberal, adresează conservatorilor invitația de participare la proclamarea regatului. Eminescu atacă în termeni duri alianța dintre conservatori și liberali, condamnând nestatornicia oamenilor politici, în rânduri pline de ironie și aciditate: „Până când comedia aceasta? Până când panglicăria de principii, până când schimbările la față de pe-o zi pe alta? (…) Ce suntem, comedianți, saltimbanci de uliță, să ne schimbăm opiniile ca [și] cămeșile și partidul ca cizmele?” (Opere, vol. XII, p. 460). Independența de gândire a gazetarului și refuzul înrolării ideologice determină înlăturarea sa de la conducerea Timpului, la sfârșitul lui decembrie 1881. În condițiile limitării considerabile a libertății de exprimare, Eminescu se angajează să redacteze trei articole pe săptămână, fără obligația de a fi prezent în redacție. Timpul își va înceta aparițiile în martie 1884, după înfrângerea suferită de „opoziția coalizată” în alegeri.
Recunoscut drept unul dintre cei mai acizi redactori de la Timpul, Eminescu nu ezită să intre în polemică cu gazetarii de la celelalte publicații și cu oamenii politici ai timpului. Jurnalistul se distinge, în presa vremii, printr-un discurs bine argumentat, prin erudiție și bogăția mijloacelor de expresie, prin libertatea de gândire și exprimare, prin refuzul de a-și alinia scrisul la ideologia conservatoare și la interesele de partid, urmărind redarea cu obstinență a adevărului, chiar și atunci când acesta intra în contradicție cu poziția conducătorilor publicației.
Eminescu devenise cel mai incomod jurnalist al timpurilor respectiv și știa acest lucru, dovadă fiind scrisoarea trimisă Veronicăi Micle, în anul 1882, în care îi spunea: „Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
În timp ce Eminescu conducea Timpul, ziar al Partidului Conservator, Petre Carp conducea chiar partidul, dar cei doi au intrat totuşi într-un puternic conflict. Divergenţa dintre Mihai Eminescu şi Petre Carp s-a născut odată cu apariţia în Parlament a problemei modificării articolului 7 din Constituţie („Chestiunea Izraelită”), împotriva căreia pleda în scris Eminescu, opunându-se „împământenirii”  evreilor, în timp ce Petre Carp activa politic pentru modificarea Constituţiei în sensul dorit de Alianţa Izraelită, de cancelariile europene şi de evreii din România.
Poziţia lui Carp faţă de revendicările evreilor asupra României este sintetizată în următoarea poziţie, exprimată în 1881: „Să jertfim unele din drepturile noastre suverane ca să obţinem protecţiunea Europei întregi şi să nu ne aflăm izolaţi faţă cu doi vecini puternici”.
Eminescu îi răspunde în Timpul:
„Dl. P.Carp s-a crezut atins prin reflecţiunile ce foaia noastră a publicat în privinţa atitudinii sale în chestiunea izraelită… însă aceste reflecţiuni ne-au fost impuse printr-un caz de legitimă apărare”
”Mai potoliți-l pe Eminescu!” a fost mesajul transmis de Petre Carp, de la Viena, în anul 1882, către mentorul Junimii, academicianul și parlamentarul Titu Maiorescu. Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883, acord care presupunea, printre altele, renunțarea la orice formă de revendicare a Ardealului.

O să redau câteva pasaje din articolele lui Mihai Eminescu, care m-au încântat:

Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urî neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienţa nulităţilor.” – Timpul, 28 septembrie 1880
Greşelile în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” – Timpul, 13 februarie 1882
Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşă. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite.” – Timpul, 14 noiembrie 1880
Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii „patrioţilor” trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde „patrioţii” au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui „patriot”.” – Timpul, 21 aprilie 1881
Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională.” – Timpul, 31 august 1878
Istoria îşi are logica ei proprie: niciun neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mânuit în contra chiar a existenţei statului.” – Timpul, 5 decembrie 1882
Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.” – Timpul, 18 aprilie 1879
Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români puţin îmi pasă!” – Timpul, 23 mai 1882
Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român.” – Timpul, 15 mai 1879
Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.” – Timpul, 7 aprilie 1879.

🙂 Destul de contemporan, nu?
Este aproape ora 5 dimineața și nu pot să spun decât că România de atunci nu l-a meritat pe jurnalistul Eminescu. România de acum, are deja ce merită: Capatos, Măruță, Leo de la Strehaia, Simona Sensual… etaloane ale moralității.
Mulțumesc www.historia.ro, www.adevarul.ro, www.istorie-pe-scurt.ro, www.nationalisti.ro, www.timpul.ro, pentru articolele numeroase și frumoase de unde am putut culege multe din datele de mai sus.

Comentarii